Preambul – România la 25 de ani de la Revoluție

România se află la răscruce.

Alegerile prezidențiale din 2014 au loc la un sfert de secol după căderea comunismului în România. Acest lucru ne obligă nu doar la o analiză asupra celor 25 de ani scurși de la Revoluție, ci și la un demers care înseamnă desprinderea de trecut și reacțiile la el. Tot ceea ce s-a petrecut în această perioadă este deja istorie, o istorie din care avem datoria de a învăța, de a extrage concluziile necesare, dar care nu trebuie să ne restricționeze viitorul. În 2014, avem oportunitatea de a privi înainte și, îmbogățiți de experiența trecutului, de a răspunde la întrebările: “Ce vrem să construim pentru viitor?”, „Cum vrem să arate România următorilor 10 ani?”, „Cum vrem să funcționeze instituția prezidențială?” și, mai ales, „Cum putem răspunde mai bine nevoilor cetățeanului?”.

În decursul celor 25 ani, România și noi, toți românii, am reușit câteva evoluții majore, pe care suntem datori să le recunoaștem. Se poate discuta cu argumente și contraargumente despre performanța diferitelor guvernări, despre modul în care au funcționat sau nu instituțiile statului, despre maniera în care a fost exercitată funcția de președinte, despre evenimente controversate, despre promisiuni respectate și, mai ales, neîmplinite, despre așteptări și dezamăgiri la nivelul societății. Dincolo de toate acestea, însă, România anului 2014 este, în raport cu momentul zero al noii republici (imediat după Revoluția din 1989), o Românie profund transformată. De-a lungul celor 25 de ani, țara noastră a trecut prin dificila perioadă a tranziției și a devenit o democrație recunoscută, care – prin eforturi susținute – are toate șansele de a deveni o democrație consolidată, cu instituții și comportamente democratice evidente. Pluripartidismul, alternanța la putere și libertatea de exprimare sunt doar cele mai elocvente exemple de realități ce reflectă o societate democratică.

În acest context, dreapta politică a jucat un rol fundamental. Valorile liberale – precum libertatea, sub diferitele ei forme, respectul pentru proprietatea privată, pluralismul ș.a. – au devenit bunuri ale fiecărui individ și sunt privite de generațiile mai tinere, care nu au avut experiența dictaturii comuniste, aproape ca un dat. Este meritul celor care, în anii grei ai tranziției, dar și mai târziu, au reprezentat și apărat aceste valori într-o bătălie dificilă și adeseori inegală cu stânga și cu partidul care o reprezintă, cu mentalitățile adânc înrădăcinate după 45 de ani de comunism și cu provocările prezentului.

În al doilea rând, trebuie să recunoaștem faptul că, în această perioadă, România și-a atins două obiective majore care nu țin doar de planul politicii externe și de securitate, ci practic definesc locul României în lume și opțiunile sale fundamentale ca stat. Ne referim aici la apartenența la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană. Deși acestea fac astăzi parte, la rândul lor, dintr-o realitate curentă, integrările în NATO și UE nu au fost nicidecum facile, iar parcursul politic care a condus la înfăptuirea lor a fost marcat de decizii strategice curajoase. Aderarea la NATO și, mai apoi, la UE au fost parte, se poate spune, dintr-un proiect de țară, care a întrunit acordul larg al forțelor politice și pentru împlinirea căruia au acționat toate guvernările care s-au succedat, indiferent de orientarea lor politică. Atingerea acestor două obiective demonstrează faptul că elitele politice românești au fost capabile de consens sau de acord larg atunci când a venit vorba de proiecte naționale. Faptul că, după anul 2007, care marchează aderarea la spațiul comunitar, România nu a mai avut astfel de teme majore care să genereze unanimitate în spațiul politic și în societate reprezintă unul dintre lipsurile semnificative ale ultimilor ani. Închizând capitolul aderării, România nu a finalizat integrarea europeană (accesul nerestricționat în Spațiul Schengen, apartenența la zona euro ș.a.) și nici nu a deschis alt capitol, iar clasa politică nu a reușit să propună cetățenilor un alt proiect care să angreneze și să mobilizeze energii naționale.

În acești 25 de ani, România a câștigat, așadar, la capitolul democrație, reprezentare în plan extern, cu precădere în cadrul organizațiilor europene și euro-atlantice (mai bine definită la nivelul NATO și încă deficitară în plan comunitar), apartenență la lumea democratică, occidentală.

Bilanțul celor 25 de ani arată cu totul altfel însă și este preponderent nemulțumitor atunci când ne raportăm la strategii sectoriale și politici publice cu impact asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor. Este dezamăgitor în raport cu așteptările cetățenilor și cu potențialul real de dezvoltare al țării.

La mai bine de două decenii de la căderea comunismului, deși există mecanisme concurențiale de piață, economia României nu este încă una competitivă. Ea a rămas tributară unor practici și mentalități din trecut, legate în special de prevalența statului în raport cu cetățeanul, cu mediul privat, cu contribuabilul în general. Dincolo de criza economică și de influențele globalizării, economia românească suferă de impredictibilitate, de lipsa unei direcții pe termen lung și a unei viziuni clare. Principiul pașilor mărunți și al măsurilor punctuale, în special motivate electoral, pare să fi fost regula după care s-au decis politicile fiscale și economice în România postcomunistă.

Niciuna dintre marile reforme așteptate, anunțate sau începute nu a fost dusă până la capăt. Toate marile procese la nivel de administrație – descentralizarea, depolitizarea, profesionalizarea funcției publice – au fost derulate în diferite grade, fără ca ele să reprezinte astăzi, în mod autentic, o realitate. În absența unui acord pe direcțiile mari de parcurs, fiecare schimbare de guvern și, mai mult, fiecare schimbare de ministru a însemnat o schimbare de abordare, de legislație și de practici. Mai degrabă putem vorbi de un veritabil „mit al meșterului Manole”, în care noua putere, noul ministru, noul director au schimbat atât oamenii din funcții, cât și obiectivele la fiecare ciclu electoral. Oamenii au obosit de atâta schimbare în van, fără finalitate la nivelul intereselor naționale și al așteptărilor cetățenilor. Românii au nevoie de predictibilitate și de mai puține schimbări politice care, foarte adesea, s-au limitat doar la înlocuirea „oamenilor lor” cu „oamenii noștri”.

Reforma educației, a sănătății, a administrației, a sistemului de pensii au fost mereu obiective afirmate de toate guvernele, dar pașii concreți făcuți au fost fie insuficienți, fie de scurtă durată. Ce s-a construit sub o guvernare s-a distrus sub următoarea, în principal, din considerente politice și electorale. O reformă profundă și coerentă ar fi adus certe beneficii celor cărora i se adresează (cadrelor didactice și elevilor, celor care au nevoie de asistență medicală, funcționarilor publici, pensionarilor etc.) și nu celor care au anunțat-o, aplicat-o și, eventual, care au avut beneficii personale sau politice de pe urma ei.

Încă din primii ani ai tranziției, cheltuirea ineficientă și adesea irațională a banilor publici, precum și corupția au devenit fenomene curente, care s-au extins și au afectat semnificativ performanța guvernărilor și, mai ales, încrederea cetățenilor în instituțiile publice, în capacitatea lor de a opera în interesul public, cu rezultate care să se resimtă asupra nivelului de trai al fiecărui individ.

Din punct de vedere social, există o sumă de probleme care s-au acumulat în timp și de fenomene, tratate adeseori separat, dar care, împreună, dau o imagine de ansamblu asupra problemelor din societate. Scăderea natalității, îmbătrânirea populaţiei, „exodul creierelor”, dar și “fuga locurilor de muncă” în alte ţări mai prietenoase din punct de vedere fiscal, numărul mare de şomeri și de asistați sociali sunt tot atâtea probleme la adresa dezvoltării sustenabile.

Suntem datori să recunoaștem că, adesea, elitele politice din România au tratat efectul și nu cauza acestor probleme.

Suntem datori să recunoaștem că nu a existat determinarea soluționării unor probleme ce afectează grav echilibrul social și dezvoltarea armonioasă a societății.

Suntem datori să recunoaștem faptul că România înregistrează pierderi la toate tipurile de capital care definesc competitivitatea unei națiuni. Astfel, capitalul natural este puternic afectat de poluare, uneori de indiferență, alteori de defrișări masive și necontrolate și, destul de des, de exploatare abuzivă.

 Capitalul uman, la rândul său, se deteriorează vizibil. Accesul limitat la servicii medicale performante, munca prost plătită, emigrarea masivă a forței de muncă bine calificată, accesul ocazional la formare permanentă, salariile care nu reflectă calitatea și performanța și, adesea, nici importanța socială a activității prestate, stresul social ridicat, inexistența egalității de șanse sunt simptome ale deteriorării capitalului uman. Educația suferă de mulți ani, iar tratamentul jignitor la care sunt supuse cadrele didactice, desele psedo-reforme și afectarea sistemului de valori la care tinerii se raportează în prezent constituie cele mai mari provocări ale României contemporane. Viitorul nostru constă în tinerii aflați azi pe băncile școlii.

Situația este similară dacă vorbim despre capitalul social. România arată ca o societate divizată, puternic polarizată, definită de ruperea legăturilor între oameni (potrivit unor sondaje de opinie recente, circa 85% dintre români se declară prudenți în relațiile cu ceilalți), de frica în relația cu ceilalți (66% dintre români cred că ceilalți încearcă să profite de pe urma lor), de izolarea socială în funcție de statut, de multiplicarea neîncrederii (neîncrederea în sine, neîncrederea în ceilalți, neîncrederea în viitor, neîncrederea în instituții etc.).

Treptat, se pare că am devenit o societate anxioasă, temătoare și fragilă, ale cărei valori și repere par să fi fost zdruncinate, iar la acest lucru au contribuit din plin dezbaterile politice sterile și conflictuale. Cu preponderență în anii electorali, campaniile politice negative, presărate cu atacuri la persoană și, adesea, sub standardele minimei decențe au angrenat indirect categorii socio-profesionale, au contribuit la învrăjbirea unor largi categorii sociale, au creat false percepții cu privire la posibilele soluții și, implicit, au dus la polarizarea fără precedent a societății și la scăderea încrederii cetățenilor în politicieni. Prea multe promisiuni neonorate fac astăzi dificilă convingerea cetățenilor români de a participa la vot.

Ca efect secundar, neînțelegerile, nemulțumirile, certurile și atitudinea generală de pesimism ne afectează în tot ceea ce facem. Filosofia lucrului bine făcut, ce a caracterizat sute de ani activitatea socio-economică și politică a românilor, a fost puternic zdruncinată.

Afectarea țesutului social și a valorilor care îl fundamentează fac dificilă asocierea oamenilor, cu încredere, pentru un țel comun, economic sau social. În acest climat de neîncredere, capacitatea de acțiune colectivă - care este motorul dezvoltării economice - a ajuns la un nivel mult prea scăzut.

Acestor riscuri cu care România se confruntă suntem datori să le răspundem în mod responsabil.

Trebuie să readucem în sistemul de valori filosofia lucrului bine făcut, corectitudinea și onestitatea, încrederea în propriile capacități și speranța în viitor.

Ne place când vedem în afara țării lucruri bine făcute, însă ne-am pierdut speranța că ele pot fi replicate și în România. Respectăm cu strictețe legile altor țări, dar le încălcăm pe ale noastre imediat ce ne reîntoarcem în țară, pentru că ne-am obișnuit ca la noi să fie „altfel”. Acest mit al excepționalității – benefic atunci când vorbim de valori istorice, culturale și de patrimoniu, însă extrem de nociv când vorbim de lucruri aparent banale, precum respectarea legii – trebuie înlocuit cu practica lucrului bine și corect făcut.

România nu mai are voie să rateze oportunități de dezvoltare (cum este, de pildă, cea oferită de atragerea fondurilor europene), să urmărească mize mici, de moment, eventual legate de interesele electorale ale partidelor aflate la putere, nu are voie să neglijeze susținerea capitalului intern și a investitorilor autohtoni și nici să continue distrugerea clasei de mijloc, să se transforme într-o economie de mică valoare adăugată, utilă doar ca piață de desfacere și sursă de forță de muncă ieftină, să-și abandoneze valorile și să-și îndepărteze elitele. Sunt  riscuri  majore care justifică urgența unei dezbateri autentice, a unui proiect de societate, deopotrivă de către clasa politică și societatea civilă, dezbatere pe care o voi iniția imediat după preluarea mandatului.

În ansamblul celor 25 de ani, instituția prezidențială a jucat un rol aparte. Caracterul semiprezidențial al republicii, a cărui principală expresie instituțională este alegerea prin vot direct a președintelui, face ca de președinte, atât ca persoană, cât și de instituția prezidențială, să se lege așteptări publice semnificative. Chiar dacă nu decide el însuși asupra guvernării și politicilor specifice, președintele are o influență majoră asupra direcției în care merge România, asupra interacțiunii dintre actorii politici și forțele din societate și asupra climatului general. Modul în care președintele înțelege să-și exercite mandatul, să se poziționeze în raport cu cadrul constituțional, precum și conduita sa politică s-au reflectat și se vor reflecta, fără doar și poate, în modul în care arată societatea.

Din punct de vedere geopolitic, deși are o poziție excelentă și resurse care o îndreptățesc să reclame un rol mult mai important, România nu a reușit să-și depășească statutul de periferie a sistemului european.

Cu o politică internă, strategii economice și politici publice interne elaborate și aplicate în logica lucrului bine făcut, țara noastră trebuie să-și propună, de azi, să fie tot mai puțin o țară balcanică și, de mâine, tot mai mult o țară central-europeană, cuplată la marile decizii. România trebuie să-și ocupe locul meritat în istorie și să-și depășească temporara mediocritate în care a fost adusă de leadershipul politic care nu a reușit să valorifice la maxim toate capabilitățile și oportunitățile.

România trebuie să-și definească clar ambițiile regionale/europene în acord cu resursele și interesele proprii (definite pe termen mediu și lung), precum și în deplină convergență cu angajamentele internaționale/regionale și relațiile sale de cooperare cu principalii aliați și parteneri externi.

Două momente majore, cu adevărat istorice, vor marca perioada următorilor cinci ani. România împlinește 100 de ani de la desăvârșirea statalității sale prin actul Marii Uniri de la 1918, iar în 2019, România este chemată pentru prima dată să asigure Președinția Consiliului UE. Acestea fac din mandatul viitorului președinte unul cu totul special și, mai ales, încărcat de o dublă responsabilitate.

Prima este legată de obligația de a reuși să pună capăt „războiului româno-român”, de a redescoperi curajul de a fi noi înșine, sensul unității în diversitate și de a reda speranța românilor. Scoaterea competiției politice din sfera conflictului personal, renunțarea la bătăliile fără miză națională și unificarea energiilor politice, economice și sociale pe un drum al progresului comun sunt obiective pe care mă angajez să le urmăresc cu răbdare și perseverență.

A doua responsabilitate privește necesitatea unei Românii competente și competitive. Momentul preluării Președinției Consiliului Uniunii Europene trebuie să ne găsească cu toate temele europene făcute: o țară care știe să beneficieze la maximum de toate drepturile care i se cuvin ca membru deplin al UE (a șaptea țară ca pondere economică și geopolitică); o țară capabilă să își respecte toate angajamentele; o țară care se bate inteligent pentru resursele europene care i se cuvin; o țară care are idei și știe să le promoveze cu succes, despre cum putem să creștem împreună unitatea, forța și competitivitatea Europei în plan global.